Oamenii merg, numai timpul zboară, atât de repede, încât simti uneori că te-a lăsat în urmă. Suntem sclavii lui fără să vrem, căutând la el toate răspunsurile. Cine stie unde au fost îngropate zâmbetele mamei, lacrimile din serile de toamnă, păpusa copilăriei si pisica din vecini? Cine poate spune unde se duce drumul, unde se scurge ziua? Doar timpul. El sterge durerea, adoarme visele, naste sperante noi. Ne coboară, ne ridică si iar ne coboară. Transformându-ne după bunu-i plac, ne modelează ca pe niste figurine de plastilină, deformându-ne sau înfrumusetându-ne, făcându-ne uriasi sau minusculi, muscând din sufletele noastre mici sau adăugându-le firimituri de inimă. As putea spune că timpul are toane, că totul depinde de cum a dormit... numai că timpul nu doarme. Nu doarme pentru că nu poate muri, nici măcar pentru câteva ore. Ne nastem din timp, trăim mânati de la spate de el si murim alergând. Alergăm atât de repede pentru a-l prinde, încât scăpăm în fuga noastră valize cu amintiri dragi, după care nu ne mai întoarcem niciodată. Chipurile oamenilor pe care i-am iubit, gustul mâncării făcute de bunica, mirosul familiar al casei părintesti, surâsul prietenei din copilărie, emotia primei iubiri, sunt toate pierdute în marea cursă a omului cu timpul. Credem că dacă ne-am opri, măcar pentru o clipă, să privim înapoi, am pierde, credem că am fi la rândul nostru scăpati din valizele Acelui Ceva mai mare decât noi, căruia apartinem. Credem că timpul nu ne asteaptă si că ne vom pierde undeva, în trecutul pe care îl regretăm. Asa că alergăm, din ce în ce mai repede, împotmolindu-ne ca niste testoase bătrâne care se  întrec cu un iepure, neavând nici măcar întelepciunea de a-l păcăli. Nu mai avem timp să poposim în copilărie, în adolescentă, în iubire, ne grăbim, incredibil de inconntienti, către sfârsit, pentru ca apoi să regretăm tot timpul irosit pe pista de alergare. „În viată pierdem ani, iar la moarte cersim o clipă.” Si toate astea...pentru ce? De parcă timpul ar putea fi ajuns...

   Dacă oamenii ar putea zbura, poate că timpul ar trebui atunci să meargă...cu pasi mărunti, din ce în ce mai încet, ca o testoasă înteleaptă, până când s-ar simti lăsat în urmă, o clepsidră spartă, rămasă fără folos,  din care s-a scurs tot nisipul. Si atunci, oare cine ar putea spune unde se duce drumul, unde se scurge ziua?