Ascult pianul cum răzbate din umbra tristei adieri,

Privesc pe cerul înnorat, prin zări deja apuse…

Trecut-a timpu' nfrigurat… "E prea tarziu să ceri!"

Privind fereastra, lângă mine, încet, un glas şoptise...

Aici, doar glasuri triste plâng, aievea între gânduri,

Departe-n lume tună norii şi fulgeră pământul,

Aud... şi simt răcoarea nopţii, ce cade printre rânduri

Răcoarea versurilor mele, ce-ţi umple-acum mormântul.

Mă trec prin timp... aievea, rar, mai rece ca pământul,

Aşa cum sunet de pian îmi scurge fericirea...

"Oamenii trec, oamenii mor! Rămane doar cuvântul."

Mă mint, căci nici acesta nu-i, peren ... ca amintirea.

Brăzdat e cerul de lumină, dar înnorat şi rece;

Închid din când în când în pleoape, un ochi înspre odihnă,

Privesc pământul cel pustiu, prin care apa trece…

Uscat e, strans si obosit… in dulce dor de tihna…

Răsuna iar, departe, tunet şi glasurile plâng,

Lăsând tristeţi să se ivească pe chipurile pale,

Într-un tandem macabru curg...şi lacrimi, şi petale...

Şi nori, si stropii calzi de ploaie...şi ziua, în amurg.